Povestea inflației

Sunt pus adesea în situația de a explica de ce nu toate economiile trebuie să stea la bancă. Arăt că dacă din dobânda acordată de către o bancă scădem comisioanele pe care aceasta le percepe, rezultă un câștig procentual mai mic decât rata inflației. Comparația câștigului nostru cu inflația este o metodă prin care putem să măsurăm dacă am câștigat sau dacă am pierdut. Este posibil ca la sfârșitul unei perioade să avem mai mulți bani în cont însă, datorită inflației, valoarea bunurilor pe care le putem cumpăra cu acești bani să fie mai mică decât la începutul perioadei. În această situație am sărăcit deși numărul banilor din buzunar a crescut.

Dar ce este inflația? Dincolo de definiția sa ca fiind scăderea puterii de cumpărare a unei monede, ce este de fapt? Cum se explică? Când apare? De ce apare? Cine o generează? Cui folosește? Cum o măsurăm? Cum o controlăm? Cum o evităm? Cum să facem să ne afecteze cât mai puțin? Iată câteva întrebări la care încerc să răspund pe scurt și pe înțelesul tuturor în cele de mai jos.

În vremuri străvechi, când nu existau încă bani, oamenii făceau troc, schimbau produse între ei. Din punct de vedere valoric a fost o perioadă foarte corectă. Fiecare măsura cantitatea de muncă depusă pentru a obține un produs și o schimba pe un alt produs pentru care se cheltuise relativ aceeași muncă. Este exemplul tipic de societate fără inflație. Apoi a apărut dorința omului de a câștiga mai mult. Au apărut negustorii, cei care au început să speculeze raritatea anumitor produse pentru a le schimba pe mai multe produse mai puțin rare. Echilibrul muncii aflate în spatele unui produs a început să se strice. Din punct de vedere valoric este un prim exemplu de inflație.

Pentru că valoarea unui produs era însă greu de măsurat și pentru că nu exista un standard de măsură, a apărut banul. Voi trece peste istoria incipientă a banilor. La începutul societății organizate, banii au fost făcuți din metale prețioase, în special aur și argint, materiale pentru care omul cheltuia o anumită cantitate de muncă pentru a le obține. Cu trecerea timpului oamenii s-au obișnuit să măsoare valoarea fiecărui produs în cantitatea de aur inclusă într-o anumită monedă. Produsele nu au mai fost schimbate între ele ci au fost vândute și cumpărate pentru o anumită sumă de bani, adică pentru o anumită cantitate de aur sau argint. În această perioadă munca din spatele unui produs era schimbată pe munca din spatele obținerii monedei respective, încă o perioadă corectă din punct de vedere valoric.

Societatea umană, omul în esența sa, este caracterizat prin anumite trăsături care conduc inevitabil spre ineficiență. Omul preferă să nu muncească dacă poate, sau preferă o muncă mai ușoară în locul unei munci mai grele. Cum este mult mai greu să produci aur și argint decât grâu, porumb și produse alimentare, odată cu trecerea anilor, în contextul măririi numărului populației și a generalizării vânzării produselor pe bani, stocul existent de metale prețioase a devenit insuficient. Existau din ce în ce mai puțini bani decât erau necesari pentru schimburile tuturor produselor necesare traiului populației și din ce în ce mai multe tranzacții ce trebuiau satisfăcute financiar. Calicia omului și dorința fiecăruia de a avea mai mult conduce la nevoia măririi masei monetare. Faptul că fiecare dorește să obțină un profit când vinde ceva face ca nevoia de bani să fie din ce în ce mai mare. Negustorii măresc artificial prețul produselor mai rare sau a produselor de lux, ceea ce conduce în plus la mărirea nevoii de bani. Traiul pe datorie este și el un fenomen ce duce la mărirea nevoii de bani, cu atât mai mult cu cât acești bani nu au încă în spate o muncă prestată. Hoția este și ea determinantă, obținerea unui lucru care nu are la bază o muncă conduce la nevoia măririi masei monetare în momentul în care hoțul vinde ceea ce a furat. Toți vrem mai mult. Ce? Muncă cumva? Nu. Bani, toți vrem mai mulți bani cu cât mai puțină muncă.

Dar nu numai omul de rând are nevoie să cheltuiască bani. Însăși societatea în care este organizat (ducat, regat, țară, uniune de țări) are nevoie să cheltuiască bani pentru a funcționa și pentru a îmbunătăți acea societate, pentru aplicarea legilor, pentru curățenie, străzi, funcționari, apărare etc. Dar ducatul, regatul sau țara nu muncește, urmează să cheltuiască sume de bani fără a avea la bază o muncă. Din acest moment balanța dintre muncă și prețul produselor a fost grav și inevitabil dezechilibrată. Statul trebuie să își asigure veniturile pur și simplu luând de la oamenii care trăiesc acolo. A făcut asta inițial prin biruri, apoi legal prin impozite directe sau indirecte. Ceea ce numim dezvoltarea societății umane a condus ca astăzi cheltuielile pe care le fac statele să fie mult mai mari dect cheltuielile pe care le fac oamenii pentru propriile lor nevoi elementare de trai.

Este clar că masa monetară de monede de aur nu a mai fost suficientă. Soluția pe care societatea modernă a găsit-o pentru a rezolva această mare problemă a fost să facă bani din hârtie sau din metale puțin prețioase. S-a schimbat întreaga masă monetară de aur în bani fără o valoare reală. Acești bani noi reprezintă doar o convenție. S-a convenit că ei valorează o anumită cantitate de muncă. Acum este momentul în care societatea a început să se întindă mai mult decât îi era plapuma. Banii ieftini pot fi tipăriți necondiționat, fără să aibă în spatele lor un fundament exprimat prin muncă. Inițial statele au tipărit atâția bani cât aur aveau în depozite. Acesta este momentul de inflație zero al oricărei societăți. Chiar dacă acest echilibru a existat el a fost imediat deturnat de realitatea societății. Nevoia în creștere de masă monetară a determinat ca statul să emită din ce în ce mai mulți bani, fără a-i acoperi în rezerva de aur. În momentul când statul tipărește noi bani, valoarea tuturor banilor din circulație scade, ei au la bază aceeași muncă socială prestată. Dacă valoarea banului scade înseamnă că el va cumpăra mai puține produse. Este ca și cum o parte din munca noastră se transferă statului care a emis acei bani. Omul de rând este cel care pierde, statul este cel care câștigă.

Cel mai periculos fenomen care contribuie la mărirea nevoii de masă monetară este împrumutul. Atât oamenii cât și statele cheltuiesc mai mult decât au. Din dorința unei vieți mai bune oamenii cheltuiesc mai mult decât muncesc. Statele, prin proastă organizare, cheltuiesc mai mult decât taxele pe care cetățenii sunt dispuși să le plătească. Rezultă evident o diferență de bani pe care trebuie să o cheltuiască dar pentru care nu a muncit nimeni. În momentul în care apare cineva dispus să dea această diferență, balanța dintre masa monetară și muncă este și mai mult dezechilibrată. Acel cineva este de regulă o bancă ce împrumută bani în ideea că va primi înapoi mai mult, adică dobânda. Impactului activității băncilor asupra societății este incredibil, o poveste probabil fără de sfârșit. Omul ia credit în ideea că din munca sa ulterioară va restitui împrumutul. Munca ulterioară a omului trebuie să acopere și nevoia sa curentă de a trăi. Omul speră că va munci tot mai mult și că din surplusul său de muncă va plăti datoria. El spune: de astăzi voi munci mai mult, voi fi mai harnic, voi fi mai eficient. Te întrebi de ce oare nu a muncit mai mult până astăzi ca din surplusul de muncă să fi pus ceva de-o parte? Cu statele este și mai gravă situația. Statele iau împrumuturi pe termen lung pentru a-și acoperi nevoile financiare. Altfel spus, guvernanții iau credite, fac cheltuieli pe care le considerăm neapărat necesare (!!!) dar nu îi interesează de unde, cum și cu ce eforturi va plăti societatea aceste datorii pentru că peste zece, douăzeci de ani ei oricum nu vor mai fi la guvernare.

Inflația este măsura ineficienței societății noastre.

În cărțile de economie veți găsi zeci de definiții ale inflației. Toate se reduc la același lucru. Cheltuim mai mult decât muncim. Statele cheltuie mai mult decât sunt dispuși oamenii să muncească pentru ele. Întreaga societate este în impas. Exact în momentul în care scriu aceste rânduri (octombrie 2012) toate marile state ale lumii tipăresc bani. Sub formă de ajutoare de stat pentru a acoperi datoriile publice, toți tipăresc munți de bani. Criza financiară din 2007-2009 este urmată de o criză a datoriilor statelor suverane. Multe state importante de pe scena financiară a lumii s-au împrumutat atât de mult, încât au de plătit mult mai mult decât produsul intern brut pe zeci de ani. Criza a făcut ca cetățenii să plătească mult mai puține impozite iar statele pentru că nu mai au suficiente venituri tipăresc bani. Grecia, Spania, Italia sunt doar câteva exemple. Datoria SUA este astăzi la un record absolut de 16.202.627.735.888$, adică 51.640$ pentru fiecare dintre cei 313.759.917 cetățeni ai săi și este în continuă creștere. Pe înțelesul tuturor, pentru ca SUA să-și plătească datoria publică trebuie ca fiecare cetățean al statului american să muncească pentru stat în valoare de 51.640$. Credeți că este posibil? Nimeni nu ar face cadou statului peste noapte suma de 51.640$. Altfel spus, statul american a cheltuit cu 51.640$ mai mult decât a muncit fiecare cetățean al său. Este grav dar este realitatea zilei de astăzi. Statul va trebui ca mai devreme sau mai târziu să găsească metode de a colecta acești bani de la cetățeni. Și nu numai cetățenii americani vor contribui. Vă întrebați cine plătește datoriile statelor? Noi oamenii, cu toții vom plăti datoria tuturor statelor până la ultimul cent. De curând tocmai am participat cu toții la acoperirea unei importante datorii a statului grec. Devalorizarea tuturor monedelor și acțiunilor ca urmare a crizei datoriilor statului grec, în special a monedei Euro, a fost o consecință dar și o metodă prin care societatea în ansamblu a preluat o parte din averea fiecărei persoane pentru a acoperi o parte din datoria Greciei. Urmează rând pe rând toate celelalte state, fără excepție. Desigur că fenomenul nu este neapărat unul controlat sau programat de către cineva însă când un stat nu mai poate funcționa din cauza datoriilor pe care le are, chiar daca este sau nu declarat falimentar, va tipări monedă și își va devaloriza moneda în consecință. O altă metodă ar fi să-i determine pe cetățeni să muncească mai mult și mai ieftin, lucru care este aproape imposibil dincolo de un prag social peste care măsurile de austeritate nu mai sunt acceptate de către omul de rând.

Ironia cea mai mare este că zilnic apar pe posturile publice de știri oficiali din diverse țări care ne asigură că aceast ajutor financiar de stat, această acțiune de tipărire masivă de bani nu va influența în nici un fel inflația (!!!) și că toate guvernele și organismele financiare internaționale vor avea grijă ca rata inflației să rămână sub control. De parcă până acum nu a fost tot sub controlul lor. Tot la capitolul ironie intră și societatea grecească. Deși grecii sunt primii care au emis masiv bani și au dezvoltat un sistem financiar modern încă din perioada 600-500 î.e.n., până în vremurile actuale statul grec a dat faliment de câteva ori și tocmai este la un pas să o mai facă o dată. Devalorizarea monedei este o metodă des întâlnită în istorie, cea mai simplă metodă prin care statele colectează venituri de la cetățeni. Devalorizarea se poate face brusc, prin-o acțiune șoc greu de digerat în zilele noastre sau treptat printr-o inflație lentă și controlată. Oricum ar fi, rata inflației este pozitivă, consecința fiind scăderea puterii de cumpărare a banilor din buzunarul fiecăruia. Sunt rare statele în care inflația este negativă, adică deflație. Aceste excepții sunt puține și se regăsesc acolo unde societatea cheltuiește mai puțin decât muncește. Japonia este exemplul meu preferat, țara în care munca este o virtute socială.

Un calcul simplu poate să fie elocvent pentru modul în care statul câștigă din inflație. Să presupunem că avem puși de-o parte 1.000$. Să spunem că astăzi plătim 100$ pentru produsul X. Deci putem cumpăra astăzi 10 astfel de produse. După un an în care rata inflației a fost de 10%, cu același sumă de bani vom cumpăra cu 10% mai puțin, deci cu 1.000$ vom cumpăra doar 9 produse X. Dacă peste un an nevoia noastră este tot de 10 produse X va trebui să cheltuim 1.111$ pentru a le cumpăra. Este clar că am pierdut din valoarea banilor noștrii. Dar cine a câștigat între timp? Statul percepe un impozit pentru fiecare tranzacție. Să spunem că impozitul pe tranzacție este de 20%. La începutul perioadei dacă am fi cumpărat cele 10 porduse X statul ar fi avut un venit din impozit de 200$. Peste un an, când cumpărăm cele 10 produse cu 1.111$, statul câștigă suma de 222$. Exemplul este intenționat simplificat și prezentat pueril dar ne explică mecanismul prin care câștigă statul din inflație. De regulă câștigul este mult mai mare decât atât. Comercianții doresc și ei să câștige mai mult pentru a-și acoperi pierderile datorate inflației. Prin urmare în situația unei rate mari a inflației comercianții vor majora mai mult prețurile, rezultând astfel un impozit și mai mare plătit către stat. Cum creșterea salariilor, deci prețul muncii noastre, este inferioară ratei inflației, fenomenul devine și mai dezavantajos pentru omul de rând. De regulă statul mărește și cota de impozit, pentru că este criză și societatea trebuie ajutată! Este un cerc vicios care se închide în buzunarul din ce în ce mai mic al cetățeanului. Dacă treceți cele de mai sus prin prisma faptului că în Romania rata inflației a fost în 1993 de circa 260% și de circa 160% în 1997, veți avea o măsură a veniturilor statului de pe urma inflației și o imagine a ceea ce s-a întâmplat cu averea românilor după revoluție. Este grav că am permis acest lucru.

Statul produce foarte ușor inflație. Tipărește bani și ți-i dă să-i cheltuiești. Măsura inflației este rata inflației. Aceasta îți spune cu cât vei cumpăra mai puțin cu aceiași bani peste un an. De regulă rata inflației este prognozată de institute de statistică care sunt controlate de către stat. Nu puține sunt situațiile în care inflația reală la sfârșitul anului este mult mai mare decât cea prognozată sau cea oficial anunțată. În Romania anului 2012 rata prognozată a inflației este de 3%. Este o primă măsură cu care puteți compara creșterea economiilor pe care le aveți. Personal sunt sceptic în ceea ce privește corectitudinea ratei anunțate a inflației. Dacă aveți obiceiul să vă țineți economiile în alte valute trebuie să luați în calcul atât cursul de schimb cât și rata inflației din țara de bază a monedei respective. Aceste calcule devin anevoioase și greu de urmărit mai ales pentru neprofesioniști.

O măsură ușoară de a evalua valoarea economiilor și puterea voastră de cumpărare este aceea de a le compara cu cantitatea de aur pe care o puteți cumpăra. Aurul rămâne o valoare internațională de referință a puterii de cumpărare. Calculează cât aur poți cumpăra cu banii tăi la începutul anului și la sfârșitul anului. Vei avea o surpriză să constați că în 2012 diferența nu este nici pe departe 3%. La 25 octombrie 2011 valoarea gramului de aur raportată de BNR a fost de 165,1724 lei. La 25 octombrie 2012 valoarea gramului de aur raportată de BNR este de 193.355 lei. Un simplu calcul ne arată că cu 1.000 de lei putem cumpăra în 2012 doar 5,4538 grame de aur în loc de 6,0543 grame cât am fi cumpărat în 2011. Procentual înseamnă că în 2012 cumpărăm cu 9,9185% mai puțin aur decât în 2011. Aceasta este după părerea mea cea mai pură rată a inflației. Aceasta este valoarea cu care fiecare dintre noi trebuie să ne comparăm randamentul investițiilor noastre. Dacă economiile tale au crescut în 2012 cu cel puțin 10% poți spune că ai prosperat. Unii sceptici vor spune că prețul aurului exprimat în dolari americani a crescut, acesta fiind de fapt motivul diferenței față de indicele raportat al inflației. Răspunsul pentru toți aceștia vine din binecunoscuta și universala teorie a relativității, atât de valabilă și ușor de aplicat în teoria financiară: prețul aurului a crescut sau valoarea dolarului a scăzut? Ce spuneți? Aceasta este o altă poveste interesantă ...

Inflația este un fel de rău necesar funcționării societății pe care am creat-o. Ca oameni de rând o putem măsura dar nu o putem controla. Putem însă să controlăm ceea ce facem cu banii noștrii. Dacă nu facem nimic, adică dacă îi ținem pur și simplu 'la saltea' sau la bancă aceștia se vor devaloriza. Sistemul în care trăim are grijă ca zi de zi să ia din valoarea banilor noștrii pentru a-și satisface nevoile. Cu cât societatea este mai prost organizată și mai ineficientă, cu atât devalorizarea este mai mare și efectele inflației sunt mai evidente. Ceea ce putem să facem este ca o parte din economiile noastre să le transformăm în bunuri a căror valoare crește mai mult decât inflația. Valoarea obținută în plus ne va permite ca la sfârșitul perioadei să ne conservăm sau să ne sporim puterea de cumpărare. Dacă tot societatea este imperfectă de ce să nu facem astfel încât imperfecțiunea sa să lucreze în favoarea noastră? Puteți face singuri astfel de investiții sau puteți apela la companii specializate.

Cristian Păuna, august 2012.
Algorithm Invest (algoinvest.biz)

inflation0

inflation1

inflation2

inflation3

inflation4

inflation5

inflation6

inflation7

inflation8

inflation9

inflation11

inflation24

inflation13

inflation16

inflation23



error: Content is copyrighted !!!